De pe vremea Imperiului Roman când clima era oarecum mai caldă și podgoriile înfloriseră în întreaga regiune, până în Evul Mediu când în Țara Galilor era o climă mai rece care ducea de obicei la niște culturi ratate și foamete, temperaturile în Europa au variat destul de mult.
Pentru prima dată însă, cercetătorii au putut înțelege de ce au existat aceste fluctuații atunci când au privit un pic mai adânc spre fundul oceanului Atlantic. Cercetătorii de la Universitatea Cardiff au studiat fosilele planctonului și sedimente de pe fundul oceanului Atlantic (partea de nord) pe o perioadă de până la 3000 de ani în urmă. Lucrarea lor a apărut în revista Nature Communications, în care s-a specificat faptul că în timpul acelor perioade, apele reci ale Arcticii se duceau către Marea Labrador din Atlanticul de Nord, alternând circulația climei obișnuite, încetinind curenții care transportă căldură în Europa.
„Apa mării poate reține mai multă căldură decât aerul, așa că se comportă precum o baterie. Astfel, oceanele pot stoca și transporta cantități impresionante de căldură, reușind să schimbe climatul. Noi am descoperit faptul că au existat schimbări în circulația și distribuția apelor din Atlanticul de nord care au avut impact asupra transportului de căldură către Europa” spune Dr. Paola Sanchez.
Folosind datele din micile fosile de plancton marin și a altor sedimente, cercetătorii au fost capabili să reconstruiască un istoric al condițiilor oceanice pe care să-l lege de climatul Europei. De exemplu, încetinirea curenților din Atlanticul de Nord a fost atribuită unei perioade de răcire numită Mica Eră Glaciară ce s-a năpustit asupra Europei în Evul Mediu (1350-1850). Ierni foarte reci au fost identificate în tiparul acelor vremuri în Europa, ierni în care apăreau celebrele patinoare de pe Tamisa.
